Gabriela Adameşteanu: In doi ani de cand esti aici, ai devenit un nume reper pentru programele de sus­­ti­nere a culturii romane in strainatate. Ai venit, din cate stiu, ca sa organizezi bur­sele si cursurile de traducatori. Spune-mi te rog cum s-au petrecut lucrurile, de ce era nevoie de aceste programe si cat de greu a fost sa le demarezi.

Florin Bican: Cei doi ani se vor face trei peste câteva luni. Privind in urma cu onestitate, pot doar sa constat ca lucrurile s-au petrecut asa cum au vrut ele - iar daca au iesit bine, este o dovada ca sosise momentul ca aceste programe sa fie demarate. S-a manifestat aici fenomenul cunoscut in limba engleza sub numele de serendipity. In lim­ba romana nu exista un cuvânt echi­valent, dar profit de ocazie sa-l in­troduc: serendipitate... Este vorba de jo­cul unor factori disparati care se con­juga aleator pentru a genera efecte pozitive in situatii de obicei critice. Statistic vorbind, situatia traducerilor din literatura româna era critica, iar programele Institutului Cultural Ro­mân au facut spectaculos de mult pentru a remedia situatia. Acest gen de programe pentru traducerea litera­tu­rii române in strainatate sunt necesare pentru ca inca nu s-au inventat traducatori-roboti care sa poata face fata onorabil unei traduceri de rutina, daramite unei traduceri literare. O alta posibilitate de a ne propaga literatura ar fi fost predarea masiva a lim­bii române in strainatate pâna când un procent suficient de mare al popu­latiei de acolo ar fi cunoscut-o su­ficient de bine pentru a citi si aprecia literatura româna in original. Un atare demers ar fi ridicat insa insurmontabile probleme de ordin logistic. Asa ca ne-am gândit sa inoculam literatura româna in doze mici unor subiecti selectionati ad-hoc si sa lasam serendipitatea sa se manifeste. Un asemenea proiect prezinta avantajul de a fi rea­lizabil intr-o masura mult mai mare decât robotii-traducatori si campania lingvistica despre care vorbeam mai devreme. S-a dat asadar sfoara-n tara - sfori in tari, mai exact - pentru atragerea unor viitori traducatori, pur­tatori si diseminatori de literatura ro­mâna chiar din tarile private de aceasta literatura. Mi s-a parut totdeauna ciudat ca cei care deplâng primii faptul ca literatura româna nu este tradusa in strainatate par a fi toc­mai cei care ar putea-o citi la fel de bine si in original. N-am auzit astfel de plângeri venind din partea unor po­ten­tiali beneficiari mondiali ai unor tra­duceri din literatura româna. M-am intrebat chiar de ce sa fie tradusa literatura româna in alte limbi, daca acolo nimeni nu plânge dupa ea. Singurul motiv obiectiv-respectabil mi se pare cel invocat de catre George Mallory pentru ascensiunea Everestului - pentru ca exista. Iar literatura ro­ma­na, fie ca-i tradusa sau nu, exista - si inca bine. Iata de ce initiativa Institutului Cultural Român de a oferi unor traducatori din alte spatii lingvistice sansa de a se forma si de a lucra in spatiul care a generat si genereaza literatura româna mi se pare de doua ori generoasa: o data fata de tra­du­catorii in cauza si publicul lor tinta caruia ii faciliteaza accesul la o literatura care altfel i s-ar refuza, si o data fata de mult si pe nedrept marginalizata literatura româna, care capata astfel posibilitatea sa se defineasca in­­tr-un context mai amplu, ca sa nu zic global. Ceea ce nu inseamna ca traducerea valideaza opera si nici ca fluen­ta traducatorului in limba-tinta valideaza automat traducerea. Daca valoarea nu exista din start, traducerea nu i-o poate conferi, desi teoretic opera tradusa poate fi superioara origina­lu­lui. Ma indoiesc insa ca s-a nascut, sau se va naste, traducatorul care sa faca bici din opera poetica a lui A. Toma.

G.A.: Ce diferenta este intre bursele junior si senior? Cui se adreseaza?

F.B.: Bursele ICR pentru traducatori se adreseaza atât traducatorilor pro­fe­sio­nisti, cât si celor in formare. Statutul de profesionist presupune publicarea anterioara a unor traduceri din litera­tu­ra româna sau un contract incheiat in acest sens cu o editura straina. Beneficiarii acestui tip de burse au astfel posibilitatea sa lucreze linistiti si sa se documenteze la fata locului, daca traducerea ridica probleme de do­cumetare. Ca sa nu mai vorbim de posibilitatea de a consulta direct autorul... La aceasta sectiune se ofera anual sapte burse, solicitantul putând sa opteze pentru o perioada de o luna sau doua. Traducatorii in formare vin in doua serii de câte zece bursieri pentru o perioada care incepând din acest an s-a redus de la trei la doua luni: mai - iunie si octombrie - no­iembrie. In acest timp ei locuiesc in­­tr-un fel de cantonament la Complexul Mogosoaia, unde au loc o mare par­te dintre cursurile care li se ofera, pre­cum si intâlnirile cu scriitorii dis­cu­tati. Cursurile constau dintr-o serie de discutii cu caracter introductiv pe mar­ginea teoriei si practicii traducerii, insotite de sesiuni de analiza de text in vederea traducerii. Pe masura ce bursierii se fixeaza asupra unui text si se angajeaza in traducerea lui efec­tiva - fie ca exercitiu, fie ca pream­bul al unui proiect concret - ma intâlnesc cu ei pentru consultatii individuale care uneori se pot prelungi pe parcursul câtorva ore. Intre timp ceilalti citesc sau lucreaza pe cont propriu, discuta, se plimba prin parcul palatului sau ies pe teren pentru a contacta populatia locala din Mogosoaia - o experienta cel mai adesea benefica din punct de vedere uman si lingvistic. Ceea ce nu inseamna ca stam tot timpul la Mogosoaia. Un microbuz pus la dis­pozitie de catre ICR ne asigura zilnic transportul la Bucuresti, unde bur­sierii au acces la viata culturala si mon­dena a Capitalei - desi unii, ani­mati de un simt antropologic mai intens, prefera discoteca din Dârza. Literatura româna este abordata sincronic in cadrul unor cursuri tinute de Luminita Marcu si Paul Cernat. La aceste cursuri autorii prezentati sunt plasati in contextul general al literaturii române, dar se discuta in principal autori cu care bursierii se pot intâlni si dezvolta relatii personale. Acest gen de relatii s-au dovedit ines­timabile pentru o traducere optima. In plus, traducatorii in formare se intâlnesc cu editori, frecventeaza cur­suri de literatura româna la Universitate, colaboreaza cu catedrele facultatilor unde se predau limbile din tarile lor, merg la muzee, spectacole, expozitii, restaurante, discoteci, chefuri... Au fost cazuri când tra­du­ca­tori care ar fi putut veni ca profesio­nisti au preferat sa se integreze unei serii de traducatori in formare, pentru a beneficia de contactele care se faciliteaza astfel, dar si de atmosfera de tabara. Au fost si situatii in care fosti traducatori in formare au revenit ca profesionisti - de exemplu tra­du­catorul polonez Szymon Wcisło, care a primit in aceasta primavara o bursa de profesionist pentru a termina traducerea romanelor Degete mici de Filip Florian si Baiuteii de Filip Flo­rian si Matei Florian, la care a inceput sa lucreze in toamna lui 2006, când a venit ca traducator in formare. Ambele romane urmeaza sa fie publicate in Polonia inainte de sfârsitul aces­­tui an. O conjunctura favorabila a fost anul acesta si prezenta aproape si­multana la Mogosoaia a trei tradu­ca­tori profesionisti - in afara de Szymon Wcisło, s-au aflat acolo Gerhardt Csejka (Germania), recent distins pen­tru traducerea primului volum al Orbitorului lui Cartarescu cu prestigiosul premiu al fundatiei Nordrhein Westfallen, si Patrick Camiller (Marea Britanie), care printre cele aproximativ optzeci de carti traduse - nu toate din limba româna - semneaza si mult elogiatele traduceri ale Jurnalului lui Mihail Sebastian si ale unor romane de Dumitru Tepeneag. Stagiul petrecut la Mogosoaia de acesti traducatori de marca a coincis cu prezenta acolo a grupei de traducatori in formare, prilej cu care profesionistii au contribuit sistematic la initierea novicilor, punându-se astfel si bazele unor colabo­rari viitoare. O sesiune de burse nu se termina odata cu plecarea bursierilor pe la casele lor. Atât autorii cu care lu­crea­za, cât si fostii lor profesori men­tin legatura cu ei pe Internet. La rândul meu imi continui si eu sesiunile de consultatii cu fostii bursieri tot pe aceasta cale - activitate care ia amploare de la o serie la alta. Si nu pu­tini au fost bursierii care au revenit pe cont propriu in România in lega­tu­ra cu traducerile la care lucreaza.

G.A.: Care au fost dificultatile? Dar reusi­tele?

F.B.: Inainte chiar de rezultatele concretizate in carti traduse si publicate in strainatate, as spune ca marea reu­sita a programului ICR de burse pentru traducatori este reteaua de relatii interpersonale stabilite, o retea in con­tinua expansiune, care tinde sa devina o foarte eficienta masina de promovare a literaturii române in strai­na­tate. Aceasta retea reprezinta si un excelent teren pe care sa se poata manifesta serendipitatea - doar asa se poate explica faptul ca prin cei aproximativ patruzeci de bursieri in formare veniti in ultimii doi ani sunt in curs de traducere si publicare aproximativ treizeci de titluri, in afara apa­ri­tiilor in periodice. Iar numarul lor este in crestere. E de asteptat ca pe baza aparitiilor sa urmeze noi solici­tari. Sper sa identificam si sa formam in continuare traducatori care sa faca fata acestor solicitari, precum si solici­ta­rilor din spatii lingvistice inca neabordate. As introduce aici un exemplu de reusita: Ileana Pop din Italia, sosita ca traducator in formare in seria de bursieri din aceasta primavara, a ve­nit chitita sa traduca in italiana cartea Lilianei Corobca Un an in paradis. Dupa ce, in timpul stagiului, a con­vins mai toata grupa s-o citeasca si sa traduca fragmente din ea, a reusit sa convinga si o editura italiana, cu ai carei reprezentanti s-a intâlnit la Bookfest, sa o publice. Aceeasi editura si-a exprimat interesul fata de alti doisprezece autori recomandati de Ilea­na, care face si oficii de agent literar voluntar in Italia si Spania. Binein­­teles ca reusitele actuale nu pot fi atri­buite exclusiv traducatorilor. La nivelul ICR functioneaza deja niste sinergii prin intermediul celorlalte programe care promoveaza literatura româna in strainatate: Translation and Publication Support, 20 Authors, Publishing Romania. Institutele culturale române din strainatate contribuie substantial prin personalul lor la pro­movarea literaturii române. Participarea ICR la targurile inter­natio­na­le de carte este de asemenea un instrument redutabil de promovare. Nu ma pot abtine sa nu remarc ca tradu­ca­torii nostri in formare sunt impli­cati activ si entuziast in toate aceste ac­tivitati. E drept ca asemenea activi­tati necesita o finantare consistenta, iar disparitia sau chiar diminuarea fon­durilor alocate derularii lor ar avea efecte catastrofale, anulând dintr-o lovitura credibilitatea de care am ajuns sa ne bucuram. Dar prefer sa nu ma gândesc la asta.

G.A.:Cum gasesti Romania dupa 2 ani de stat aici? Ce ai vazut? Ce mai vrei sa vezi?

F.B.: Nu am lipsit din tara decât vreo 15 ani, pe parcursul carora am revenit su­ficient de des ca sa pot tine pasul cu transformarile care, indiscutabil, au avut loc. România pare ireversibil ra­cordata la un circuit international al valorilor, pe care il imbogateste cu o identitate proprie. Faptul ca suntem inca la inceputul afirmarii genereaza un zel care uneori tinde sa scape de sub control. Dar preocuparea de a arata lumii de ce suntem in stare nu este neaparat un lucru rau. Am tot vazut prin ziarele pe care le citesc pasagerii metroului bucurestean - eu unul sunt alergic la presa de când ne pu­neau in armata s-o citim cu forta - titluri care semnaleaza triumfal cazuri de pozitionare a României in con­stiin­ta mondiala. Se consemneaza acolo cu mândrie performantele unor oa­meni - o data era vorba si de niste cai - din România, care - citez din me­mo­rie - au uimit, inspaimântat, innebunit, impresionat, emotionat, cutremurat zone neromânesti - Europa, Oc­cidentul, Canada, America. Ei bine, as vrea sa vad intr-o zi acolo un titlu care sa anunte cu litere mari, dar mari de tot, ca un scriitor sau o scriitoare din România a uimit, inspai­mân­tat, innebunit, impresionat, emo­tio­nat, cutremurat restul lumii...

G.A.: Din cate s-a anuntat, tocmai te-ai ocupat de o intalnire cu o agentie din Tur­cia. Cum au decurs lucrurile, ce rezultate astepti?

F.B.: Intâlnirea din Turcia a fost organizata de catre ICR Istanbul la sugestia si cu ajutorul doamnei Nermin Mollao­ğlu, directoarea agentiei literare Kalem. Domnul profesor doctor Mihai Ma­xim, directorul ICR Istanbul, si doamna Magda Craciun, coordonator de proiect, care se ocupa de promovarea literaturii române in zona, au pregatit impreuna cu doamna Mollao­ğlu un workshop de traduceri literare combinat cu o serie de vizite la edituri reprezentative din Istanbul. A devenit evident ca in Turcia exista interesul de a cunoaste si de a consuma lite­ra­tura româna. In plus, exista si po­tentialii traducatori, formati sau in curs de formare, chiar daca româna nu este obiect de studiu in universi­ta­tile de acolo. Meritul este al minori­ta­tii turce din România... Cei cu care am discutat a primit esantioane de literatura româna traduse in engleza si asteapta in continuare materiale si­mi­lare traduse in limbi de circulatie sau in turca, desi ar prefera sa porneasca de la un produs finit in engleza, franceza sau germana atunci când iau o decizie editoriala. Pâna una-alta, astept ca cel putin doua traducatoare in limba turca sa vina in aceasta toamna la Bucuresti ca bursie­re ale programului ICR pentru tradu­ca­tori in formare. Vazând cât de coordonat lucreaza acolo traducatorii, editorii, agentii literari si ICR Istanbul, sper ca serendipitatea sa se manifeste cât de curând si in forta...

G.A.: Alte implicari in activitatea ICR. Fun­da­tiile partenere (cea a lui Mircea Dines­cu).

F.B.: Implicarile sunt in multe cazuri spontane. Doamna Doina Mândru, directorul Complexului Palatele Brânco­ve­nesti, ne asigura, de exemplu, in cadrul unui parteneriat cu ICR, cazarea gratuita la Mogosoaia si accesul nelimitat la salile de curs de acolo. Iar in­­cepând cu seria din aceasta prima­va­ra, bursierii beneficiaza si de masa gratuita - mic dejun si cina -, ca expresie pura a simpatiei de care se bucura acest program. Parteneriatul cu Fundatia pentru Poezie Mircea Dinescu a fost si el rezultatul unei simpatii spontane. Mircea Dinescu ne pune la dispozitie conacul sau de la Ce­tate, unde ne retragem cam o sap­ta­mâna sa lucram la traduceri, sa di­se­cam câte un scriitor pe care il luam cu noi la pachet, in volum si in trup, si sa ne bucuram de rasfatul gastronomic si nu numai, oferit de poetul-agricultor, cum se prezinta Mircea Di­nes­cu bursierilor. Exista si parteneriate conturate mai difuz, ca de pilda cel cu Muzeul Taranului Român. Vizi­tele acolo s-au soldat pe parcursul mai multor serii cu apropierea de an­ga­jatii muzeului, scriitorii Calin Torsan si Cosmin Manolache, cu care serii succesive de bursieri s-au imprietenit si continua sa pastreze legatura, unii dintre ei contribuind chiar la Caietele publicate de MTR. Nu stiu daca aici s-ar putea vorbi de un parteneriat, dar bursierii nostri sunt invitati con­stanti ai postului de radio România Cultural. Editurile Polirom si Humanitas s-au implicat la rândul lor in acest program, furnizându-le bursierilor carti gratuite. Si tare m-as bucura sa vad si alte edituri procedând la fel - bursierii isi cumpara carti ca dis­pe­ra­tii si bursele lor sunt totusi limitate... Mai exista un fel de parteneriat, neo­ficial, pe care n-as vrea sa-l omit: restaurantul zis "Macelarie” din Mogo­soa­ia, frecventat asiduu de bursierii neve­ge­tarieni. Unii dintre ei, chiar si când revin in România doar pentru câ­te­va zile, nu rateaza o vizita la Mace­larie.

G.A.: Ce s-ar mai putea face? Fondurile sunt suficiente ?

F.B.: Sunt, fara indoiala, lucruri care ar mai trebui facute. Dar necesitatea lor devine evidenta pe masura ce avanseaza programul si depinde foarte mult de structura fiecarei grupe. Daca ne pastram deschiderea si flexibilitatea - si daca fondurile se vor alinia la provocarile cu care ne confruntam, iar legislatia in baza careia functio­nea­za ICR nu va frâna acest proces -, sunt sigur ca vom putea face tot ce tre­buie facut pentru ca acest program sa atinga o productivitate maxima. Programul trebuie lasat, stimulat chiar, sa se dezvolte. Aceasta ar putea presu­pune la un moment dat fonduri suplimentare. Ma gândesc la facilitarea re­ve­nirii fostilor bursieri in România si in afara stagiilor de burse prevazute, pentru proiecte de traducere individuale care nu se incadreaza in progra­mele existente, dar si pentru workshop-uri la care sa se intâlneasca cu colegii lor din alte serii, pentru a avea schimburi de opinii, care pâna acum s-au dovedit foarte productive in elaborarea unor strategii de promovare.

G.A.: Tu insuti esti un traducator excelent. Povesteste experienta ta anterioara ICR si proiectele actuale, sper sa mai ai timp pentru ele.

F.B.: Faptul ca sunt traducator - iti mul­tu­mesc pentru acordarea calificativului "excelent" - se datoreaza unui instinct care, sincer sa fiu, nu stiu cum s-a declansat. In mod ciudat, acest instinct se manifesta mai degraba vis-à-vis de textele in limba româna, pe care simt o pornire necontrolabila de a le traduce in engleza - indiferent de text. Pâna si la Cetate, ascultând un taraf de lautari, m-am surprins incercând sa gasesc un echivalent englez convingator pentru versurile lor. Traducerea instinctiva in engleza este boala veche la mine - dateaza cam de pe vremea când am inceput sa visez in engleza, asta se intâmpla pe la sfâr­si­tul liceului... Sper ca traducerile mele au mai evoluat intre timp, desi totdeauna au fost ca mesajele lansate de naufragiati in sticle. Nu aveau un "adrisant" precis. Dar am descoperit cu aceasta ocazie ca traducerea este forma perfecta de lectura si, pâna in ziua de azi, chiar daca nu astern nimic pe hârtie, abordez tot ceea ce citesc ca pe un text de tradus. Am colaborat cu patima la publicatiile ICR The Golden Bough si Plural, cu traduceri in engleza de la Ioan Budai Deleanu la Leonid Dimov, de la Cantemir si Creanga la Cartarescu si Calin Torsan. In 1993 mi-au aparut primele traduceri din literatura româna in antologia Description of a Struggle, publicata de editurile Picador (Marea Britanie) si Vintage (Statele Unite). Pentru traducerile in limba româna ma simt atras de textele imposibile, cum ar fi Lewis Carroll, The Hunting of the Snark, sau T.S. Eliot, Old Pos­sum’s Book of Practical Cats. Trecând la proiecte, am terminat traducerea Cartii cu Apolodor a lui Gellu Naum si caut o editura interesata... Dar proiec­tele sunt o tema la care nici nu in­­draznesc sa ma gândesc, pentru ca ma deprima din cauza lipsei de timp. Lu­crez la traducerea Tiganiadei lui Budai Deleanu si la Cânticele tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu. Edi­tura Dalkey Archives din Statele Unite m-a acceptat ca traducator cu sta­tut de vorbitor nativ. Sper sa-mi apa­ra la ei traducerea prozelor scurte ale lui Lucian Dan Teodorovici. Im­­preu­na cu Jean Harris am inceput sa lucram la traducerea Derapajului lui Ion Manolescu, tot pentru Dalkey Archives. Tot cu ea voi lucra la traducerea prozei lui Stefan Banulescu din vo­lumul Iarna barbatilor. Si proiecte as mai avea, dar ma tem ca s-o-nsera... Cum spuneam, din cauza contractiei tim­pului, simpla lor enumerare ma in­dis­pune. Parafrazându-l pe poet, mai ca-mi vine sa zic ah, de ce n-am zece vieti, sa te traduc, literatura... De aceea, ca sa m-asigur ca literatura va fi cât de cât tradusa, prefer sa ajut la mo­bilizarea si instruirea unor trupe de traducatori.